Între dorința și nevoia de a plăcea

11/10/2013 în coaching, dezvoltare personala, la psiholog, psihologie

A vrea să fii plăcut este o dorință firească și constructivă, iar abilitatea de a obține aprecierea celorlalți este cât se poate de folositoare, pentru că deschide ușile pe care am vrea să intrăm. Între cele două nu este însă o relație cauzală. Simplu fapt că vreau să mă placă Vasile nu înseamnă că și știu cum să fac asta. În același timp, el poate să mă simpatizeze și dacă eu nu înterprind ceva în acest sens. Pot fi ursuză, incapabilă de contact vizual,
să răspund monosilabic, să urmăresc o muscă de pe masă și să am un succes nebun
(pentru că, printr-o înlănțuire favorabilă de astre, pe Vasile îl atrag fetele
timide). Dar, cu cât inteligența mea emoțională este mai limitată, cu atât scad
șansele să obțin ceea ce îmi doresc (nu sunt atât de mulți Vasile pe cât ne-am
dori). Prin urmare, pentru orice tip de performanță socială, este necesar interesul
pentru dezvoltarea personală:

  • etichetarea corectă a propriilor emoții, ca și ale
    celorlalți (să înțelegem diferența dintre furie și iritare, precum și dintre
    expresiile emoționale care le acompaniază),
  •  reglarea
    eficientă a cât mai multor gânduri, emoții și comportamente distructive
    (rușinea frecventă în prezența unor persoane investite cu un anumit statut s-ar
    putea să le gâdile orgoliul, dar să coboare stima lor față de capacitățile
    tale),
  • susținerea
    unor valori asertive de comunicare – respect pentru celălalt, mânuirea
    armonioasa a lui „a da, a primi, a cere și a refuza”,
  • exprimarea
    dorințelor, fără încălcarea drepturilor participanților la conversație,
  •  înțelegerea
    motivațiilor din spatelor unor acțiuni, corelându-le cu contextul
  •  și câte și mai câte.

Și, desigur,
astfel e mai ușor să obținem locul de muncă pe care ni-l dorim, amiciția
oamenilor pe care îi prețuim, bunăvoința celor care ne înconjoară și lumea
devine un loc mai prietenos.

Extrema este
”trebuie ca x să mă placă”. Dacă mă place, înseamnă că sunt un om valoros,
frumos, deștept și minunat. Dacă nu mă place, sunt un prost, penibil, neadaptat
și nu merit nimic. Dacă le dăm celorlalți puterea să decidă dacă e ceva de
capul nostru, atunci evaluarea lor devine foarte importantă și, deci, este
crucial să le obținem aprobarea. Acest tip de standard poate fi paralizant (= vreau atât de mult să
crezi că sunt inteligent încât nu pot să leg logic două propoziții simple) sau supra-activator (=vorbesc în continuu
ca să îți captez atenția și interesul), generator de lăudă de sine (=vreau atât de mult să crezi că sunt inteligent
încât îi citez mereu pe cei mai buni prieteni: Immanuel, Arthur și Friedrich)
sau modestie (=înainte să îți
prezint orice realizare, îi atașez etichete negative și, pentru a nu se
interpreta că asta e tot ceea ce pot face, precizez că am încropit-o în câteva
minute). Din păcate, reacțiile exagerate, de obicei, sunt supărătoare și sunt
însoțite de reacția opusă celei așteptate.

O altă
situație presupune o atenție concentrată pe atitudinea, personalitatea
persoanei care dă girul valorii și afișarea unui comportament de tip copycat. Dacă
e pro-avort și eu susțin dreptul femeii de a decide ce face cu propriul corp,
daca e anti-avort, cred cu tărie că orice altă alegere ar fi o crimă. În baza
faptului binecunoscut că opiniile comune nasc simpatie, mă aleg cu o evaluare
pozitivă și sunt fericit. Dacă o astfel de putere e dată mai multor oameni sau
tuturor, atunci efortul de a pune și scoate măștile sociale devine obositor.
Ceea ce ajută este faptul că, în majoritatea cazurilor, motivația este inconștientă.
Beneficiul când te trezești din această goană de a cuceri universul este că
ești maestru în empatie, iar dezavantajul, dând jena la o parte, e că trebuie
să descoperi răspunsul la întrebarea „cine vreau sa fiu?”.

Cu toții avem
nevoie să ne integrăm în diferite grupuri sociale, să simțim că avem rădăcini
undeva, că aparținem, dar împuternicirea semnată în alb prin care dăm altora
dreptul de a decide dacă suntem sau nu importanți sau valoroși este extrem de
dăunătoare. Așa apare fobia socială, o patologie populară care își întinde
tentaculele de la teama de a vorbi în public până la cea de a mânca într-un
restaurant. Ea vine la pachet cu înclinația de a evita tot ceea ce poate trezi
anxietate sau cu experimentarea unor situații normale (cum ar fi, prezența
într-un grup a unei persoane necunoscute) ca fiind extrem de inconfortabile; și
se poate gangrena în refuzul de a părăsi casa deoarece orice contact uman
devine dureros.

Pentru toți
cei care se simt controlați de timiditate și vor să o învingă (sau să o
transforme în ceva mai funcțional, cum ar fi sensibilitatea), primul pas este
să vă eliberați de baubaul greșelii și de reacția tip coadă de cometă –
rușinea. Greșeala este un semn de umanitate, un prilej de învățare și s-ar
putea să creeze confort în ambele părți ale interacțiunii sociale (e mai
relaxant să comunici cu cineva care nu încearcă mereu să dea răspunsurile
perfecte). Permiteți-vă să nu fiți plăcuți, ba chiar să fiți antipatici uneori
(a nu se înțelege că fac apologia căutării de atenție negativă). Permiteți-vă
să faceți o prostie (strigați „cucurigu” în tramvai sau întrebați pe cineva de
pe stradă în ce an suntem) ca să vedeți că nu vine sfârșitul lumii. Vă garantez
că și ceilalți fac tâmpenii și au momente când se comportă ridicol. Luați
înapoi ceea ce vă aparține – considerați că sunteți valoroși necondiționat și
încercați să vă etichetați doar comportamentele, ca motivație pentru eforturile
ulterioare de a le îmbunătăți. Nu vă speriați de greșeli – sunt cei mai buni
indicatori către drumul cel bun, pentru că știți care e cel cu hârtoape. Mult
succes!

 

 

Lasă un răspuns

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

Sari la bara de unelte