Răsfoiești arhiva pentru fenomenul pitesti Archives | Psihoo.

Regula puşcăriei: Să spui tot, să suferi tot

04/11/2013 în dezvoltare personala

sa_1383558035dorin liviu bitfoi asa sa nascut omul nou editura compania anii 50

„Ajutor, mă omoară!“ E o zi festivă de 1 Mai când un deţinut sparge geamul celulei de tortură a închisorii de la Târgu Ocna şi strigă din toate pute­rile spre stadionul din apropiere. Ca la un semn, ceilalţi deţinuţi se pornesc să strige şi ei, cu forţa disperării, de la toate ferestrele închisorii. Pe stadion se află mii de oameni, locuitori ai oraşului şi din împrejurimi, care sunt acum foarte tulburaţi. Strigătul ca din agonie al deţinuţilor îi impresionează şi îi nelinişteşte. Oare ce s-a putut întâmpla atât de grav?

Într-una din zilele aceluiaşi an, 1951, deţinutul Dumitru Bacu e scos din închisoarea Aiud şi transportat la Cluj, de unde, împreună cu alţi trei deţinuţi – doi studenţi şi un muncitor –, păziţi de doi ofiţeri de Securitate şi de un sergent de gardă, sunt urcaţi în maşină şi duşi la gară pentru a prinde acceleratul de 11 noaptea spre Bucureşti. Pe drum, lui Bacu i se pare că vecinii săi încătuşaţi au „chipuri stranii“. A trecut prin multe închi­sori, dar n-a mai văzut niciodată astfel de condamnaţi. „Peste paloarea comună a tuturor deţinuţilor, o slăbiciune fizică rară. Iar peste chipurile descărnate, o umbră de groază, o teroare permanentă“, ce vine parcă dintr-o altă lume – propriile constatări îl cutremură. Târziu în noapte, studentul cu care e legat de aceeaşi cătuşă adoarme frânt de oboseală cu capul pe umă­rul lui. Fără să ştie prea bine de ce, Bacu e cuprins de o subită teroare. Îşi mişcă umărul pentru a-l trezi. Capul studentului, scăldat în razele lunii, pare cel al unui mort, al unuia ce şi-a aflat sfârşitul „surprins de o teroare hidoasă ale cărei urme au rămas să-l însoţească şi în lumea de dincolo, ca o mărturie“.

Citește și restul acestei intrări →

Sari la bara de unelte