Dorin-Liviu Bîtfoi

Click aici pentru a citi „Se cauta psiholog stagiar la Centrul de ingrijire si asistenta Baia de Aries”http://www.cafegradiva.ro

Felul în care arată spaţiul public reflectă comportamentul unei societăţi la un moment dat. Spaţiul public este un fel de oglindă care scoate la iveală lucruri plăcute ochiului, dar şi lucruri mai puţin plăcute sau mai puţin dorite. Acest spaţiu este unul care înghite oameni de toate felurile, de condiţii sociale diferite având personalităţi distincte. El facilitează întâlnirea cu oamenii şi între oameni. Este un bun comun şi o responsabilitate comună.Oamenii fără adăpost constituie o categorie-simptom a societăţii. Îi vedem dormind pe străzi, pe bănci în parcuri sau la picioarele vreunui pod. Ne-am obişnuit cu ei şi rareori ne gândim la suferinţa acestor oameni sau la istoria lor personală. Îi evităm, sau dacă nu-i putem evita încercăm să negăm prezenţa lor nu foarte confortabilă. Uneori le mai întindem câte-o bucată de pâine chiar dacă nu ne-o cer. Ne revoltă prezenţa lor şi ne stârnesc milă în acelaşi timp.Dincolo de ceea ce gândeşte omul obişnuit în interacţiunea lui cu cineva fără adăpost există o atitudine a întregii societăţi asupra oamenilor străzii. Despre această atitudine vorbeşte arhitectura defensivă, adică un fel special de a construi pentru a-i hărţui şi a-i exclude pe oamenii străzii. Dacă ei devin tot mai puţin vizibili nu este pentru că au găsit un adăpost într-un centru social, ci pentru că, într-un fel, spaţiul public le-a fost interzis. Ceea ce pentru ei constituia un adăpost în care se puteau odihni a devenit un spaţiu ostil: ghimpi metalici plantaţi pe anumite porţiuni de străzi care le ofereau un culcuş, ţepuşe metalice la un picior de pod, spaţii transformate în capcane periculoase.Arhitectura defensiva in LondraAceasta este arhitectura ostilă: un mijloc prin care se doreşte negarea  unei părţi din realitatea socială. Trăiască democraţia? Şi drepturile omului? Ale oricărei fiinţe umane? Trăiască!LondraLondraArtistul Nils Norman a documentat fenomenul arhitecturii defensive într-un proiect fotografic amplu. Vedeţi câteva exemple aici.Alexa Pleşcaneste psiholog.DE ACELAŞI AUTOR document.write(„”); Toate articolele acestui autor*http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a citi „Fenomenul care loveste Romania in fiecare primavara. Psiholog: „Nu exista inca o teorie explicativa definitiva””, in Gândul din 15 martie 2015http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa ştirea „Ocupatia de psiholog a fost radiata din Clasificarea Ocupatiilor din Romania”http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa ştirea „Congresul National de Psihiatrie 2014: peste 900 de participanti!”http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa evenimentul „Curs de formare in testul Rorschach”http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa evenimentul „Introducere in psihanaliza” http://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa evenimentul „Curs psihoterapie psihanalitica de cuplu, familie si gruphttp://www.cafegradiva.ro

Click aici pentru a accesa evenimentul „Curs de formare complementara psihologie clinica, psihodiagnostic si interventii terapeutice de tip integratic. Elemente de logopedie”http://www.cafegradiva.ro

Naresh Kumar et Shinichiro Koromo: Choc Parisien Maison Du Japon, ParisCurator: Sumash ShamaClark House InitiativeInvité d’honneur : Jean-Luc VilmouthAvec le soutien de la Fondation Franco-Japonaise SasakawaSamedi14- Lundi16 Février 2015Vernissage,Samedi14, 18h-21hSamedi14, 18h-21hDimanche15, 10h-19hLundi16, 10h-19hMaison du JaponCité Internationale Universitaire de Paris7c Boulevard Jourdan 75014 ParisThe ‘Cite Universitaire’  in Paris was conceived to house various nations that would intend to send their people to study in France’s largest university system, what was unintended were disparities in architecture and facilities provided by participating countries.  While all of Africa was grouped into one large building , the Americans sought about to build a nouveau riche manor that they believed would shame the Parisiens, actually comically stands out as a conservative stance America has always sought socially and is remembered historically.The ‘Paris Syndrome’  is an affliction of a few Japanese and Scottish visitors to Paris , on their first time around , who fail to satiate their expectations of romance the city promises.  Its insensitivities shock them into seeking medical treatment and help,  but travel guides to the city blame the troubles on gypsies and north African immigrants rather than an introspection into the tourist experience.  The tourist experience is ridiculous but even then important, a social and economic function that sustains a few economies and leads to people changing their lives , moving to places , and deciding on personal situations.  Its utilities are endless and the gaze seductively exotic.What does an Indian artist and Japanese artist hold in common during a year abroad in the city of Paris?  Do they get down to their residencies without negotiating the pursuits of a city often offered to tourists?Naresh Kumar and Shinichiro Koromo allowed the city manifest in the most stereotypical way, Naresh Kumar would cross the ‘Pont des Arts’ with its lovelocks imagining the codes that were so commonly known to tourists but unknown to him as he did not participate in the hipster world culture inaccessible to a non-English speaker like him.  Shinichiro says : ” It is profoundness. I have felt since I came to Paris. I can feel it from a huge number of works in museums. and also buildings in the city.It can feel from the weight that I feel when I open the door of the building. That’s what has been stacked over the years.Then I drew a building and the gate recently. ”  It is an idea of existentialism that has not been theorised at the Sorbonne,  nor is it seen as political living.  Shinichiro paints landcapes , which have a certain expressionist aesthetic to them. These are memory paintings which he constructs rather than witness from a photo or on sight.  The Japanese sought a space with their economic powers to construct a cultural inheritance from Europe through the route of the auction and acquisition of impressionist masters. The romance today stands ended, but the retort that  the Champs Elysees is inhabited by them and are found most likely queuing outside the Louis Vuitton store for a purchase that might fund a foundation for contemporary art in Paris. Shinichiro though represents a more invested non-national construct of the Japanese, one who is not interested in the stereotypical construct of a Japanese artist in Paris.The famine that often afflicts villages in the plains of Mithila when flood waters enter the region each year from Nepal forces many people from Bihar into migrating into cities as the rice crop and any rice stored is destroyed into a black rotting mass.  When Naresh Kumar came to Paris he was accommodated into Fondation Lucien Paye or the Maison D’Afrique a home to students of Africa from across the continent. Naresh Kumar had encountered Africans for the first time in Delhi, a city where usually there no contempt for migrants as it is India’s federal capital, but from the years he had begun living there particular sets of people were being discriminated for reasons that often did not arise from issues of employment or cultural difference.  These were the differences of race, violence against North-Eastern Indian immigrants had been unchecked for a while until it manifested in middle class abhorrence for the unusual into a violent vigilante attack on West African migrants living in one of Delhi’s old villages – Khirkee buy a minister from the Aam Admi Party an anarchist social conservative party that had risen to power on a mandate that arose from the frustrations of the grande publique against a corrupt elite that had restricted their access to the administration leaving them hopeless.  But the violent lynch mob that entered the village accosting Congolaise women as prostitutes and the men as drug runners, brought about a a drop in the party’s fortunes. Naresh Kumar had supported the AAP but was always confused about their disdain for migrants even from his home state Bihar.  Khirkee is also home to Delhi’s alternate art scene, but a scene that Naresh Kumar claims is not always accessible to artists who come to live in Delhi from small towns across India, the scene often gets divided over the barriers of language and class.Kumar came from the Patna College of Arts and Crafts, Patna is a city in Eastern India and the capital of India’s poorest states – Bihar.  The college is known all over India for its ability in producing the best water-colourists, its most known alumni – Subodh Gupta had similar beginnings.  The ability at watercolour is inherited from Mughal miniature painters who migrated to the city when it became an entrepot for the East India Company as a port on the Ganges for the opium trade.  Mughal Miniaturists had migrated to the city from Delhi after the influence of the Mughal empire began to wane.  The painters used cheaply available transparent Mica to paint images of the water carrier,  the cobbler,  dancers, prostitutes, wanderers , god men and others.  These were sold as souvenirs to an international market of visiting company officials and were sought for in England as documentation from the scenes of Britain’s most prized colony.  People travelled through these small watercolours and they became India’s first secular political form of art that depicted the public and not a court scene or an imperial victory.  They were called the ‘Patna Kalam’  and they were not collected by India’s 200 or so royal families but laymen in Britain engaged by the Company. Radha Mohanjee one of the last Patna Kalam painters established the Patna College of Arts & Crafts.Naresh Kumar found a stack of old exercise books into which were neatly typed notes on the economy and the political principles of the French state, this he used to paint portraits of Paris immigrants engaged in itinerant trades. When Naresh Kumar began working with me to establish an itinerant Clark House in Paris, we realised that for him to spend his bourse on art materials would only lead to a great paucity of funds.  Thus we began to collect material on the streets specifically on Wednesday nights finding old televisions,  household articles such as utensils, cups and plates and furniture.  These articles became Naresh Kumar’s ingredients for his year at the Ecole des Beaux Arts.  When I first migrated to France a decade ago I sustained myself by collecting and selling disused electronic, furniture and household effects and revisiting this past with Naresh Kumar was extremely satisfying as a curatorial act. Naresh Kumar connected with his African neighbours at Lucien Paye through their love for rice after few days of suffering bread Naresh Kumar returned to eating rice.  Most of West African cuisine is always accompanied by generous portions of white rice.  But rice is one of the largest commodities imported into West Africa , a commodity that forces many people to migrate,  much like Naresh Kumar’s own personal migration to Patna with his father when their rice crop was destroyed on the fourth consecutive year when he was child.  For him the journey of rice explained the journey of migration.  Thus through a series of performances, drawings and sculptures Naresh Kumar presents his year in Paris at the Ecole des Beaux Arts.Text: Sumesh Sharma, Fort Kochi – 2015

three variations on Mary Oliverby Elena Murgoci feat. Laurentiu Zloteanu

1. my psychiatrist once gave mea box full of „happy pills”.it will take me years to understand that this too,is a gift.2. instructions for living a life:come together.fall apart.let go of the pieces.3. to live in this worldyou must be ableto do three thingsto love your darkness;to examine itwith both your eyesknowing it to be the most precious Terma;and, when the time comes to reveal it,to reveal it.

Imagine de Laurenţiu Zloteanu

Bolile psihiatrice sunt în creştere, iată ce a declarat dr. Adrian Preda, profesor de psihiatrie la Universitatea din California, prezent la lucrările Congresului Naţional de Psihiatrie de la Sinaia de anul trecut.Această creştere înregistrată pentru bolile psihiatrice – schizofrenie, depresie, anxietate etc. – are loc azi în întreaga lume, cu toate progresele certe realizate în cercetare, diagnostic şi tratament.În ultimii două decenii, de pildă, au fost înregistrate mari realizări în domeniul medicamentaţiei. Cele mai multe medicamente de azi pentru bolile psihiatrice nu existau în urmă cu douăzeci de ani. Medicamentele îi ajută azi pe pacienţi să funcţioneze adecvat în afara spitalului şi să evite internări nesfârşite.Cu toate acestea, lucrurile nu stau pe roze. Medicamentele ajută mult în afecţiunile de tip afectiv şi anxios, însă trebuie prescrise întreaga viaţă. Situaţia pacienţilor cu schizofrenie nu e tot atât de pozitivă, care se inserează mai greu în ceea ce numim o existenţă normală – căsătorie, familie, slujbă.Multe categorii diagnostice propuse de DSM – Diagnostical and Statistical Manual acum patru decenii pentru bolile psihiatrice, spune dr. Adrian Preda, nu pot fi validate şi probabil că multe nici nu există. Pe acest fundal în Statele Unite cercetarea psihiatrică urmăreşte azi definirea problemelor psihiatrice în afara diagnosticului, accentul fiind pus pe experienţa cotidiană a pacientului.Sursă: Televiziunea Medicala

Pentru micul grup de prieteni care se întâlneşte cu regularitate seara la cârciuma de pe rue des Ciseaux, Marie-Josee Croze este starul incontestabil. Se întâmplă că mai e şi starul internaţional încoronat la Festivalul de la Cannes din 2003. Rezultanta e un qui pro quo dezarmant: e atât de juvenilă şi de naturală, încât rari sunt aceia care o recunosc.Marie-Josee Croze si Roland JaccardÎmi amintesc de acea seară în care a convins un tânăr de culoare că e angajată în acţiuni umanitare. În pofida faptului că el a ricanat, ea nu s-a lăsat. Întrebând-o dacă sunt tatăl ei, ea i-a răspuns elegant că e cea de-a doua mea soţie, prima fiind chinezoaică.Dar mai surprinzătoare decât toate a fost cina noastră cu Thomas Gladysz, librarul din San Francisco însărcinat cu gloria postumă a lui Louise Brooks.Fel de fel de fotografii şi scrisori ale sale au trecut din mână în mână, sub privirile curioase ale unui cuplu tânăr – ea, arheolog, el, antropolog. I-am întrebat dacă numele lui Louise Brooks ori chipul ei le sunt cunoscute. Nu, mi-au răspuns. I-am întrebat atunci dacă o cunosc pe Marie-Josee Croze. Mi-au mărturisit de îndată admiraţia pe care o nutreau pentru această excepţională actriţă. Le-am spus atunci că ea se afla aici, lângă mine. Au crezut că e o glumă proastă şi s-au reîntors în cochilia lor. Orice e mai bine decât să fii prostit în faţă, iată un gest care ne-a înveselit, reconfortaţi şi de gândul că l-au făcut pe spezele lor.Şi mai tare, în dimineaţa următoare am primit un email de la Thomas Gladysz cu fotografii pe care i le făcuse la masă lui Marie-Josée, rugându-mă să îi certific că era chiar starul pe care îl admirase la cinema. Drept care m-am întrebat dacă această tânără femeie cu care am petrecut seri delicioase nu e cumva o impostoare… Am cunoscut-o, cred, pe Louise Brooks, să fie o jumătate de veac de atunci. Cum cred azi că o cunosc pe Marie-Josee Croze. Dar acest lucru este de fapt foarte puţin probabil. Fata asta trebuie că lucrează în domeniul umanitar şi că îi ajută pe sărmanii bărbaţi de felul meu să creadă că sunt înconjuraţi de zeităţi… doar pentru a le uşura povara existenţei lor mediocre.Traducere din limba franceză de Dorin-Liviu BîtfoiFoto: Marie-Josee Croze în Mensonges et trahisons et plus si affinité…

Am văzut Grand Central, filmul regizat de Rebecca Zlotowski, într-o dimineață rece de iarnă, la o vizionare de presă. Dezvălui aceste detalii tocmai pentru că ele au contribuit, într-un fel, la modul în care s-a conturat acest film în mintea mea.Pelicula prezintă o poveste de dragoste ilicită între personajele jucate de promițătorii actori  francezi Léa Seydoux și Tahar Rahim. Decorul din filmul lui Rebecca Zlotowski, o centrală nucleară, metaforă potrivită pentru o iubire interzisă gata oricând să explodeze și să distrugă legăturile. Deși acest decor este unul poetic, filmarea este una asemănătoare unui documentar, foarte realistă. Personajele sunt introduse abrupt: personajul lui Rahim este un tânăr necalificat care caută un loc de muncă, fără multe pretenții. El se află, încă de la început, într-o criză: își dorește autonomie și independență financiară, dar posibilitățile pentru a realiza acest lucru sunt destul de reduse pentru el. Așa că nu refuză atunci când i se oferă un post la o centrală nuclară, într-un mediu cu un risc crescut pentru contaminare radioactivă. Asemenea unui adolescent a cărui coloratură emoțională este una foarte vie, foarte intensă, personajul lui Rahim pare că nu e conștient de doza de radiații la care se expune, la riscul implicit într-un astfel de mediu de lucru. Pericolul este tratat cu superficialitate, „doza” pe care toți muncitorii trebuiau s-o evite era, așa cum o explică mai vechii angajați, asemenea unui sărut pătimaș.La intrarea sa în câmpul muncii și la intrarea în centrală, pe Gary, personajul principal masculin al cărui nume înseamnă „arde” în rusește (lămurește regizoarea într-un interviu), îl așteaptă o tăbliță pe care scrie „Nu cedaţi curiozităţii”.Povestea lui Gary începe în momentul în care transgresează această regulă. Pe de-o parte, el se îndrăgostește de logodnica supervizorului său cu care întreține o relație bazată pe scurte și intense contacte sexuale. Apoi, pentru a menține această relație, ajunge să trișeze „dozimetrele” cerute a fi purtate de către fiecare muncitor, raportând valori ale radiațiilor cu care fusese contaminat mult mai mici decât erau în realitate. Pare că existența acestui personaj este ghidată de o pulsionalitate radioactivă, o pulsionalitate întemeiată pe plăcere pură, una care nu ține cont de realitate. Acest pericol pulsional zace în fiecare ființă omenească, însă el poate deveni fatal atunci când „doza” este atinsă, când răbufnește și când ea nu se mai află în serviciul plăcerii, ci, cum explica Freud, devine agent activ al pulsiunii de moarte.Revenind la filmul semnat de Rebecca Zlotowski, „doza” din centrala nucleară este, așa cum o descrie unul dintre personaje, incoloră, inodoră și insipidă. Pulsiunea de moarte, așa cum o descrie Freud, lucrează în liniște. Scopul final al amândurora, și al dozei radioactive, și al pulsiunii de moarte la lucru este același: anihilarea. Acest tip de pulsionalitate nu lucrează în favoarea iubirii, ci atacă legăturile de iubire până le distruge.Dacă Gary sfârșește sau nu contaminat radioactiv, descoperiți fiecare dintre voi. Filmul Grand Central regizat de Rebecca Zlotowski rulează în cinematografe începând de mâine, 27 februarie.Film Grand Central de Rebecca Zlotowski este distribuit de Asociaţia Culturală Macondo.

Institutul National de Statistica gazduieste, ca in fiecare an de altfel, Conferinta Nationala Alzheimer. Si, tot ca in fiecare an, Cafe Gradiva este partener media. Organizata ca de obicei de Societatea Romana Alzheimer, anul acesta, conferinta, aflata deja la a cincea editie, are tema Politici nationale si internationale in domeniul dementelor – diagnostic precoce, ingrijirea pacientului si cercetare. Si in acest an conferinta se bucura de o participare internationala. As mentiona aici pe doamna Annette Dumas – Public Affairs Officer Alzheimer Europe si ca am remarcat in programul stiintific al conferintei lucrari ale unor medici romani care au plecat si lucreaza in strainatate. Iata ca macar asa ni se intorc medicii in tara!V-a lasat impresia inceputul articolului ca nu spun nimic nou in ceea ce priveste dementa Alzheimer? A fost si una dintre intrebarile de la conferinta de presa de ieri, 26 februarie 2015.Eu va pot spune ca nu particip in fiecare an la acesta conferinta de dragul monotoniei. Dimpotriva, tocmai pentru ca intr-o problema atat de complexa si de dificila, ce necesita o abordare multidisciplinara, implicand nivelele social, familial si economic, Societatea Romana Alzheimer reuseste sa faca lucrurile sa se miste. Si eforturile depuse se simt la fiecare conferinta. De exemplu in premiera la Conferinta Nationala Alzheimer, in paralel cu sectiunile stiintifice, se vor desfasura sesiuni plenare si workshop-uri pentru membrii de familie, ingrijitori calificați sau familiali, pentru publicul larg.Dar eram la conferinta de presa, nu?Doamna Annette Dumas a prezentat politicile internationale in domeniul dementelor, dintre care am retinut preocuparea crescanda a tarilor europene pentru demente. De ce? Pentru ca dementa Alzheimer, de exemplu, apare din ce in ce mai des la varste tinere. Statistic, la fiecare 4 secunde o persoana este afectata de aceasta boala.De notat aici ca, in cadrul acestor politici si proiecte internationale, la noi a demarat un proiect al unui Centru de Cercetare Transnationala in Psihiatrie si Neurostiinte in cadrul Spitalului de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, proiect co-finantat de Fondul European de Dezvoltare Regionala.Prof. dr. Catalina Tudose – presedinte al Societatii Romane Alzheimer a precizat ca este nevoie de un nivel de educatie al societatii pe care nu-l avem. Mai precis, societatea are inca o atitudine retrograda si stigmatizanta fata de boala Alzheimer si sanatatea mentala in general. Intr-un studiu facut in Romania, a mai spus dr. Tudose, asupra bolnavilor ce sunt dependenti de ingrijiri, ca in cazul celor ce sufera de dementa, se arata ca un procent de 95% din acesti bolnavi e ingrijit de familie sau… deloc!Dr. Ileana-Mihaela Botezat-Antonescu – director al Centrului National de Sanatate Mintala si Lupta Antidrog, a reluat in cuvantul sau dificultatile intalnite de profesionisti si familiile pacientilor cu boala Alzheimer.Din cuvantul domnului conf. dr. Gabriel-Ioan Prada – presedintele Societatii Romane de Geriatrie si Gerontologie, am retinut cifre: astfel in 2014 procentul persoanelor in varsta de peste 65 de ani care sufera de Alzheimer este de 16,1%, fata de 10% in 1990, si am mai retinut ca se apreciaza ca un procent de aproape 50% din cei in peste varsta de 85 de ani e afectat de aceasta boala. De asemenea, ca in ceea ce priveste ingrijirea bolnavilor suferind de boala Alzheimer, trebuie acordata atentie tandemului pacient-familie, ca metodele de ingrijire trebuie sa fie progresive, pentru ca vorbim de o boala cu o evolutie progresiva. Si ca o astfel de conferinta prilejuieste reunirea initiativelor individuale la nivel national.In cadrul conferintei de presa a mai luat cuvantul dr. Cosmin Alexandru – vicepresedinte al Aliantei pentru Sanatate din Romania, care a punctat faptul ca, desi am reusit sa ne integram in politicile internationale in domeniul dementelor, la nivel national stam foarte slab. A atras atentia ca trebuie sa avem grija de cei care ingrijesc acesti bolnavi, adica de medici. Medicii, in randurile carora avem un adevarat exod, ceea ce a avut ca impact, de exemplu, cresterea costurilor cu ingrijirea pacientilor.Doamna Virginia Maracine – reprezentant din partea familiilor pacientilor, dupa experienta personala – l-a ingrijit, impreuna cu mama sa, pe tatal sau bolnav de Alzheimer, s-a hotarat sa participe la aceasta conferinta pentru a prezenta impactul, costurile asupra familiei (nu neaparat financiare, a tinut sa precizeze) ale bolii. Din experienta cu tatal meu, a spus doamna Maracine, aceasta boala apare mai intai in mintea si sufletul pacientului.Cifrele trec pe langa noi, a mai afirmat doamna Virginia Maracine, si cand cele aproximativ 28 de procente probabilitate ca dementa Alzheimer sa atinga un membru al familiei devin 100%, lucrurile se schimba. Si familia are nevoie de leucoplast pentru suflet.La final ma alatur si eu sperantei exprimate de doamna Virginia Maracine de a constientiza importanta problemei reprezentate de dementa Alzheimer, inainte ca boala sa ne atinga personal.Doresc succes conferintei!

Dementa si eutanasiaEste titlul care mi-a atras atentia dintre lucrarile prezentate in a doua zi a Conferintei Nationale Alzheimer 2015, lucrare avandu-i ca autori pe dr. Mihaela Staicu (Bucuresti) si Adrian Ivanoiu (Bruxelles).Un subiect dificil. Daca as spune eutanasia dementei sau de dementa eutanasiei ar fi mai putin dificil?Autorii precizeaza la debutul lucrarii ca este un subiect complex si sensibil, dificil pentru un medic care prin definitie se afla in slujba vietii. Dar, daca exista viata buna, de ce nu atunci si moarte buna, adica eutanasia, ma gandesc ca si-au zis, probabil, oamenii.Astfel, in continuare ne sunt prezentate definitiile si tipurile de eutanasie si sinucidere asistata. Pentru cei interesati recomand biblioteca. Ni se precizeaza care tipuri sunt legale si care ilegale si in ce tari sunt legale. Pentru cei interesati, consultati legislatia in domeniu.In Romania eutanasia nu este permisa. In Belgia, da. Asa ca restul lucrarii este belgiana, ca sa zic asa. Ni se face deci cunostinta cu practica eutanasiei in Belgia.Da, asa cum am spus, acolo eutanasia este permisa. Sigur, nu in orice conditii. In ce priveste boala, trebuie sa fie vorba de o boala incurabila, de o durere insuportabila, constanta si imposibil de vindecat. Cat despre bolnav, acesta trebuie sa faca o cerere voluntara care trebuie sa fie gandita, informata si persistenta in timp. Medicul? Medicul trebuie sa indeplineasca de indata cererea de eutanasie a bolnavului daca aceasta a fost acceptata legal. Ba, in Olanda, medicul trebuie sa dea curs cererii chiar daca personal nu este de acord cu ea. Iar, legat de dementa, conform legilor belgiene nu este permisa eutanasia bolnavilor de dementa.Clar, nu? Nu? Sa vedem.A fi bolnav presupune un diagnostic. De dementa, in cazul nostru. Or, exista si ceea ce se numeste incertitudinea diagnosticului, mai ales intr-o boala cu evolutie progresiva ca dementa. Rezultatele unui studiu au aratat ca in cazurile de dementa diagnosticate precoce si cu asteptari mari de evolutie negativa aproximativ 30% din acestea sunt confirmate.In discutie mai este adusa si ireversibilitatea starii de inconstienta (coma), care este de asemenea interpretabila. Am retinut aici ca, de exemplu, starea de constienta a unui bolnav comatos, in cazul membrilor de familie, este legata de… legaturile afective (acel „vorbiti-i, va aude” adresat de medici familiei).Simtiti nevoia de un caz clinic concret? Iata, o pacienta din cadrul unei institutii medicale catolice (din Belgia, bineinteles). Este diagnosticata, relativ devreme, cu dementa. Face, conform legii, o cerere anticipata voluntara de eutanasie, adica isi exprima intentia. O intentie informata si gandita?! Concret, in aceasta cerere bolnavul spune ca ,,nu mai doresc sa mai traiesc daca ajung in conditiile medii de gravitate a bolii”…Starea ei se deterioreaza – deficit cognitiv, nu se mai poate ingriji si nu mai poate face cumparaturi, are accese de comportament violent.Tot conform legii, face o a doua cerere (spuneam ca cererea trebuie sa fie persistenta in timp), care ar trebui sa echivaleze legal cu decizia (si nu cu intentia) de a fi eutanasiata. Aflam ca aceasta cerere este mult influentata de copiii pacientei. De altfel, in cele mai multe dintre cazuri, familia este cea care adreseaza astfel de cereri, ne mai putand suporta suferinta celor dragi, ni se spune.Ce decizie credeti ca ia medicul? Pentru ca nu va pot oferi mai multe date despre caz, nu o sa o lungesc. Raspunsul medicului a fost ca, desi este vorba de o boala incurabila, nu poate garanta consimtamantul constient al bolnavei si nici caracterul insuportabil al durerii. Deci… fara eutanasie.In raspunsurile date de autorii lucrarii la intrebari am retinut ca legea permite bolnavului sa faca cerere de eutanasie, nu-l obliga sa o si faca. La fel, legea ii permite medicului sa faca eutanasia, nu-l obliga sa si o faca. Este insa obligat insa sa informeze pacientul daca nu doreste sa o faca si sa-l indrume in alta parte.In finalul discutiilor s-a dezbatut dreptul la viata versus dreptul de a dispune de o moarte demna.Voi ce decizie ati lua? Revenind la titlul lucrarii, as intreba: dementa sau eutanasia? O viata (doar?) rea sau o moarte (doar?) buna?