Activitate

Propun astăzi o temă foarte actuală care prezintă interes ridicat pentru părinţi: de ce mint copiii şi ce e de făcut atunci când copilul minte. Când vorbim despre minciună şi despre acţiunea de a minţi ne gândim la o denaturare a realităţii, a unui adevăr acceptat ca atare de un grup de oameni sau de o societate. Aşadar, definim minciuna în raport cu adevărul care ţine de realitate. La un adult sănătos funcţia realităţii îl ghidează în acţiunile pe care le întreprinde şi îl ajută în luarea deciziilor. La copii însă, mai ales la copiii mici de 3-4 ani, diferenţierea între fantezie şi realitatea externă este mai slab delimitată. Astfel, pentru ei, minciuna este un produs al imaginaţiei care nu intră neapărat în conflict cu realitatea, aşa cum se întâmplă la adult. Ei deformează în mod aproape natural realitatea, inventează personaje şi poveşti şi vorbesc despre ele ca şi când acestea ar face parte din realitatea lor şi a celor de lângă ei. Există, totodată, interdicţia legată de minciună („Nu ai voie să minţi!”, „Nu e frumos să spui minciuni!”), interdicţie valoroasă pentru părinţi care face ca încălcarea ei să producă furie, confuzie, nelinişte. Dacă minciunile copiilor, producţiile lor imaginare ajung să reprezinte un mod constant de relaţionare, părinţii ajung la îngrijorare şi caută ajutorul unui psiholog. La copiii aflaţi la vârsta şcolarizării, nevoia de a denatura realitatea poate fi consecinţa unei noi situaţii de viaţă (intrarea la şcoală) care îi produce emoţii intense şi cărora le face faţă deformând adevărul. Spun adesea părinţilor că o minciună spusă de un copilul nu reprezintă niciodată în întregime o minciună. Copilul încearcă să transmită ceva din lumea lui internă, din sufletul său, celor din exterior. Uneori e dificil să numească ceea ce simte şi atunci se sprijină pe ficţiune pentru a putea transmite ceea ce e în interiorul său. Un băieţel de 6 ani îmi povestea de existenţa unui frate mai mic cu care se juca şi pe care îl îngrijea, frate care a murit într-un accident. Adevărul obiectiv este că el nu avea nici un frate, era singur la părinţi. Adulţii din jur care asistau la această plăsmuire erau contrariaţi (chiar revoltaţi) de persistenţa poveştii cu fratele mic inexistent. Lucrând cu acest copil am reuşit să dăm un sens nevoii lui de a „denatura” un adevăr obiectiv. Am înţeles că „fratele cel mic” închipuit îl reprezenta chiar pe el. Simţea că se află într-un mare pericol şi avea nevoie de îngrijiri atente, ca cele oferite unui copil mai mic, unui bebeluş. Atunci când suntem deschişi discursului unui copil, chiar dacă acesta se foloseşte de ficţiune, putem recepta şi înţelege ceea ce se află dincolo de limbaj, dincolo de cuvinte. Putem înţelege trăirea copilului. Alexa Pleşcan este psiholog şi psihoterapeut pentru copii şi adolescenţi. Pentru consultaţii în Bucuresti vă puteţi programa la numărul de telefon 0735 524 756 sau la contact@alexaplescan.ro