Copilul – adevarata tragedie a divortului

07/03/2014 în parenting, psiholog, psihologia copilului, recomandat

sa_1394106412imagesSa divortam sau sa nu divortam? Aceasta este o intrebare importanta pe care si-o pun cei care constata ca relatia lor maritala a esuat. Nu cu prea multi ani in urma divortul era dezaprobat, fiind condamnat din motive morale si religioase, iar cei casatoriti, dar nefericiti, ramaneau impreuna de dragul copiilor.

Insa in ultimii ani normele lumii s-au schimbat radical. In prezent divortul este acceptat pe scara larga. Totusi, in ciuda acceptarii divortului multi parinti, judecatori, sociologi etc. isi exprima ingrijorarea in legatura cu consecintele daunatoare pe care le are divortul asupra copiilor.

In prezent se fac auzite mai multe voci care lanseaza avertismente. Tot mai multe dovezi arata ca divortul poate avea efect devastator asupra copilului. Parintii sunt indemnati sa se gandeasca la consecintele pe care le are divortul asupra lor insisi si asupra copiilor lor. Statisticile releva faptul ca “intre doua treimi si trei sferturi dintre familiile care divorteaza ar trebui sa se gandeasca mai mult si mai bine daca ceea ce fac este cel mai bun
lucru”.

Studii sociologice arata ca: “in cazul copiilor ai caror parinti au divortat, exista riscul de a avea dificultati afective majore, de a abandona scoala, de a suferi depresii, de a divorta la randul lor si de a intra in randurile celor ce nu muncesc ci sunt abonati la ajutor social”.

Din nefericire, ostilitatile nu iau sfarsit odata cu divortul, intrucat parintii continua sa lupte prin
tribunale pentru a li se incredinta copilul sau pentru a primi dreptul
de a-l vizita, supunandu-l unui stres prelungit.

Aceste intalniri
incarcate emotional, care au loc in atmosfera ostila a salilor de
tribunal, pun la grea incercare increderea copiilor in proprii parinti
si adesea, ii fac sa se simta neputinciosi si ingroziti. Sunt prea mici
pentru un razboi asa de mare! Divortul nu-i salveaza pe copii, ci,
uneori ii salveaza pe adulti.
Realitatea este ca prin divort s-ar
putea ca unii parinti sa-si rezolve unele dificultati insa, in acelasi
timp ei le dau o grea lovitura copiilor lor care isi petrec, probabil,
tot restul vietii incercand sa-si vindece ranile. In atmosfera ostila si
stressul emotional create de ruperea legaturii conjugale este extrem de
greu sa se negocieze cu calm si ratiune cui i se va incredinta copilul.
Pentru a reduce la minimum confruntarea dintre parinti si pentru a
evita litigiul plin de dusmanie, unele jurisdictii ofera o alta
modalitate de rezolvare a disputei, ceva de genul unei medieri in afara
aparatului judiciar.
Cand se realizeaza in mod corespunzator, aceasta
mediere le permite parintilor sa ajunga la o intelegere si sa evite
situatia ca un judecator sa hotarasca la cine vor sta proprii sai copii.
Daca nu se poate apela la aceasta mediere, parintii ar putea sa ajunga
la o intelegere in ce priveste incredintarea copilului si programul de
vizita cu ajutorul avocatilor. Odata ce parintii au ajuns la o concluzie
si au redactat in scris totul, judecatorul poate semna o hotarare care
sa contina dorintele lor. Cand parintii nu reusesc sa cada de acord in
privinta incredintarii copilului, legislatia va incerca sa stabileasca
mijloacele prin care se va asigura ocrotirea intereselor copiilor.
Preocuparea judecatorului este copilul si nu parintii. Judecatorul va
lua in considerare multi factori relevanti, cum ar fi dorintele
parintilor, relatia care exista intre copil si fiecare parinte de a-i
asigura copilului ingrijirea zilnica. Apoi judecatorul va stabili unde
si cu cine va sta copilul, precum si modul in care parintii vor lua
deciziile importante legate de viitorul copilului.
Cand copilul este
incredintat unui singur parinte spre crestere si educare, acesta poate
avea autoritatea de a lua decizii. Cand copilul este incredintat spre
crestere ambilor parinti, deciziile importante trebuie luate de comun
acord de pilda cele legate de educare spirituala, tipul de scoala ce va
fi urmat. Parintii crestini au o mai mare responsabilitate: educarea
crestina a copilului. Ei trebuie sa actioneze cu intelepciune si
dreptate, sa-si pastreze curata constiinta fata de Dumnezeu, analizand
sub rugaciune ce este in interesul copilului. Intrebarea de baza este:
ce prevede legea in legatura cu religia cand este vorba de incredintarea
spre crestere a copilului minor? Daca nu a fost incredintat copilul
parintelui crestin, cum se va actiona? In procesele de divort si de
incredintare a copilului minor religia poate fi un element important, ba
chiar dificil.
Se ridica unele intrebari. Ar trebui ca un judecator
sa ia in considerare marturia care sustine ca unui parinte nu i se poate
incredinta copilul pentru ca este membru al unui cult religios
minoritar?
Ar trebui ca un judecator sa ia in considerare marturia
legata de convingerile si practicile religioase ale parintilor pentru a
putea stabili care religie, dupa parerea lui, ar fi buna pentru copii?
Ar trebui oare ca el sa hotarasca apoi in ce religie sa fie crescut
copilul si sa interzica altor religii sa aiba vreo influenta asupra
copilului?

Lasă un răspuns

Trebuie să fiţi conectat(ă) pentru a publica un comentariu.

Sari la bara de unelte