A avea corp este o soartă ambivalentă pentru isteric: pe de o parte, el nu vrea să fie exclus de nimeni de la nimic; totuşi, date fiind şocantele secrete ale sexualităţii – dezvăluite de cunoaşterea dobândită de sine asupra propriului corp aflat în dezvoltare – el percepe acest corp şi ceea ce ştie acesta drept o epistemologie depravată. Acest fapt este o componentă vitală în formarea istericului, pentru că arată în diverse moduri – enervare în secolul al XIX-lea, oboseală, în secolul al XX-lea – că istericul are o problemă cu corpul. Acesta reprezintă indezirabilul, iar răspunsul la invadarea sinelui de către corp variază de la indiferenţa iritată, la ranchiuna paranoidă.
Conştientizarea psihică de către copil a semnificaţiei contextuale a sexualităţii este umilitoare. Descoperirea faptului că dorinţa maternă nu se reduce doar la acest copil şi a faptului că mama şi tata au dorinţe sexuale independente pare un atac la adresa poziţionării sinelui în centrul universului parental. În această nouă stare de lucruri, copiii încep să pună întrebări. De obicei, ei vor să ştie unde erau înainte să se nască. Când li se dă un răspuns, foarte adesea ei sunt izbiţi de întrebările existenţiale ce apar. Atunci, de unde venim noi, cu toţii? Unde erau mămica şi tăticul înainte să se întâlnească? Cum s-au întâlnit? Unde erau bunica şi bunicul? Unde este Dumnezeu? Ce se întâmplă după ce murim? Unde este raiul?
Acest moment din viaţa copilului mic declanşează o perioadă intensă de întrebări despre… tot. Oricât de mult i-ar epuiza pe părinţi, faptul că aceştia oferă un răspuns îi plasează pe mamă şi pe tată pe locul – pentru a folosi termenul lui Lacan – celui care se presupune că ştie. Prin aceste răspunsuri, copilului i se dă un set complex de instrucţiuni. Dacă copilul alege să le urmeze, atunci va creşte în lumina imaginii de gen oferite de aceste răspunsuri şi de multe altele. Cu alte cuvinte, copilul trece din criza sinelui de la trei ani în faza oedipală, având deja predispoziţii către anumite identificări.
Freud postulează că orice căutare a cunoaşterii de către sine este determinată de anxietatea ce însoţeşte recunoaşterea diferenţei sexuale de către copil. Întrebarea
Unde este penisul?
pusă de copil la vederea părţilor genitale feminine, este mama tuturor întrebărilor şi originea căutării întregii cunoaşteri. Copilul isteric va dezvolta un tip de tulburare de învăţare, dat fiind că va face faţă prezenţei perturbatoare a sexualităţii prin crearea de goluri în cunoştinţele sale.
Câţi dintre copiii identificaţi cu „tulburări ale deficitului de atenţie” sau ca fiind „dislexici” nu sunt mai degrabă isterici care resping cunoaşterea în loc să înveţe sau care îşi sabotează inconştient dezvoltarea cognitivă? Băiatul isteric sau fata isterică proclamă o inocenţă a cunoaşterii pentru a-şi afirma relaţia sa presexuală cu mama. El sau ea îşi atacă dezvoltarea cognitivă incapacitând maturizarea sinelui, celebrând întotdeauna, în mod simbolic, poziţia copilului inocent.
Copiii normali acceptă puternica logică a propriei dezvoltări.
Sunt forţat să conştientizez sexualitatea din cauza excitărilor mele
Te găsesc [pe tine, mamă] excitantă,
care se transformă în:
Găsesc excitările tale ca fiind excitante,
O să mă identific cu sexualitatea ta,
Suntem cu toţii legaţi de asta.
Astfel, pierderea iubirii virginale este îndulcită de dorinţa ce operează prin acte de identificare, care sunt resimţite ca fiind sexuale şi progresive în acelaşi timp.
O vreau pe mămica
Îl vreau pe tăticul
(Acum voi alege obiectele parentale ale dorinţei),
Sinele se va căsători cu părintele de sex opus şi va aduce pe lume noi copii, făcându-i foarte fericiţi pe mămica, tăticul, bunica şi bunicul. Ca să nu mai vorbim de clerici, profesori şi tutorii din cultura copilului mic.
Dar istericul nu se linişteşte uşor în privinţa problematicii propriei sexualităţi, şi cu atât mai puţin în privinţa hirotonisirilor ce decurg din această iniţiere. Istericul opune rezistenţă continuării acestui parcurs. După proiectarea sexualităţii-ca-molestare asupra tatălui, istericul caută o reîntoarcere la mamă printr-o desexualizare a propriului sine şi a mamei, în timp ce non-istericul progresează printr-o sexualizare a propriului sine şi a celuilalt. Desexualizarea este obţinută de obicei prin idealizarea caracteristicilor nonsexuale ale mamei – transformarea ei într-o Fecioară şi a propriului sine într-un inocent sexual. Urmărind să fie fetiţa perfectă sau băieţelul perfect al celuilalt, istericul energizează idealizarea printr-un libidou-ca-desexualizare. Şi tatăl poate fi inclus în această constelaţie printr-un act similar de clivaj, în care, ca tatăl sexual cel rău, este fie refulat, fie proiectat asupra unui bărbat cunoscut ca rău din punct de vedere sexual – cum ar fi un pedofil de la TV – la fel cum şi mama sexuală a fost clivată în femeia sexuală rea – cum ar fi o târfă recunoscută ca atare.
Istericul „suficient de bun” îşi construieşte un sine ideal şi o mamă ideală ce respinge sexualitatea dezbinatoare. Mama internă dezaprobă sexualitatea şi doreşte ca istericul să rămână copilul ei pentru totdeauna. Sexualitatea trebuie să fie considerată dezgustătoare. (Metafora gustativă este legată de relaţia orală cu corpul mamei, care face sinele să scuipe experienţa genitală prin identificare şi proiecţie). Istericul cu „pulsiune de moarte” construieşte o mamă rece, care se opune violent manifestării sexualităţii, iar acest copil îşi asumă o bunătate frigidă.
Idealul Eului construit de isteric va fi o oglindă internă a sinelui perfect.
Fragment în avanpremieră din volumul Isteria al lui Christopher Bollas
(cartea va apărea în decembrie, la Editura Trei, în colecţia „Psihologie-Psihoterapie”)
Despre carte
A venit vremea pentru o reconsiderare a isteriei în comunitatea terapeutică? Aparent, isteria a dispărut din cultura contemporană. În realitate, aceasta a fost pusă în umbră de popularul diagnostic al „tulburării de personalitate bordeline”. În Isteria celebrul psihanalist Christopher Bollas oferă o teorie originală asupra isteriei, ce împleteşte trăsăturile-i binecunoscute – ideile sexuale refulate, indiferenţa la conversie, exprimarea de manieră teatrală, supraidentificarea cu celălalt etc.
Citindu-l pe Freud într-o cheie diferită, Bollas argumentează că sexualitatea în sine este traumatică pentru toţi copiii, dat fiind că „distruge” relaţia cu mama. Astfel, dintr-o ocrotitoare a bebeluşului, ea devine obiectul sexual al copilului şi al tatălui. Pentru isteric, asumarea acestei schimbări este perpetuu traumatică, iar personalitatea isterică se formează prin opoziţie cu această dezvăluire.
Isteria oferă o lectură captivantă studenţilor şi specialiştilor implicaţi în psihanaliză şi psihoterapie, precum şi cititorului obişnuit interesat de formarea personalităţii.
Despre autor
Christopher Bollas este psihanalist cu practică privată în Londra. Este autorul unor lucrări de referinţă, precum The Shadow of the Object (1987), semnând în acelaşi timp romane şi piese de teatru.
Text preluat de pe Revista de psihanaliza si psihoterapie Cafe Gradiva – www.cafegradiva.ro
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.