Psihoo

Zeci de mii de fete din tara noastra raman insarcinate in fiecare an,
iar cele mai multe dintre ele ajung sa faca intrerupere de sarcina. De
ce se intampla acest lucru si ce trebuie sa faca parintii pentru ca
aceste copile sa nu mai ajunga pana aici am incercat sa aflam stand de
vorba cu psihoterapeutul Luiza Udrea, prezentatoarea emisiunii „Mama din
intamplare”.

Luiza Udrea transmite prin intermediul Ziare.com un mesaj parintilor, care ar trebui sa renunte la micile minciuni spuse copiilor in legatura cu nasterea lor.

Psihoterapeutul ne-a explicat cum trebuie sa vorbim cu copiii nostru
despre sex si cum sa reactionam daca fiica noastra minora ne anunta ca a
ramas insarcinata.

La ce varsta ar trebui sa vorbeasca parintii cu fetele despre sex?

Despre sexualitate indicat ar fi ca parintii sa vorbeasca treptat, in
acord cu perioadele de dezvoltare si de varsta a copiilor. Inca de la
2-3 anisori copiii incep sa fie curiosi despre diferentele anatomice
dintre baietei si fetite. Este in regula sa le explicati pe intelesul
lor cum este construit aparatul genital. Puteti chiar sa va folositi de
planse cu imagini ale corpului uman.
Cunoasterea propriului corp de la o varsta frageda il va ajuta pe
copilul dumneavoastra sa isi dea seama daca este atins inadecvat de
catre un adult, iar copilul va avea incredere sa vina sa va povesteasca
despre eventualul contact cu un abuzator.
Discutia despre „de unde vin copiii” este una foarte importanta, de
asemenea. E momentul ca parintii sa renunte la „povestea berzei” pentru
ca micutii sunt foarte isteti si isi vor da seama repede de minciuna si
de inadvertentele clare ale acestui mit.

In plus, as vrea ca
parintii sa inteleaga ca, de fiecare data cand isi mint copiii, chiar
crezand ca sunt „minciuni acceptabile si nevinovate”, pierd increderea
lor de a le vorbi deschis. De exemplu, este bine ca mamica sa explice ca
un copil se dezvolta in burtica unei femei, intr-un compartiment
special.

Pe masura ce cresc, daca sunt obisnuiti cu acest fel de
dialog deschis cu parintii, vor veni si vor cere informatii in plus,
clarificatoare. Este nevoie ca parintii sa isi faca timp si sa vina in
intampinarea curiozitatilor copiilor.

De la varsta pubertatii,
este momentul discutiei despre inceperea vietii sexuale, sarcina si
protectia contra bolilor cu transmitere sexuala. Fetitele au deja prima
menstra in jurul varstei de 10 ani. Desi pare devreme pentru discutia
despre actul sexual, nu este! Ar fi bine, ca dincolo de aspectele
mecanice ale actului sexual si ale riscurilor asociate, parintii sa
vorbeasca si despre pregatirea emotionala, intimitate si relatia de cuplu.

Este contraindicat din punct de vedere psihologic ca parintii sa
prezinte sexualitatea in asociere cu pericolul si riscul doar pentru a
induce o teama cu gandul ca va amana momentul inceperii vietii sexuale.
Cu cat parintii reusesc sa transmita mai bine ideea ca sexul este o
componenta naturala a vietii adulte, fireasca si normala, cu atat copiii
vor avea o atitudine mai relaxata asupra sexualitatii.
Inca un aspect demn de mentionat ar fi acela despre intrebarile
adolescentilor adresate parintilor. Daca acestia isi arata curiozitatea,
recomand ca parintii sa ii intrebe pe tineri mai intai ce stiu ei
despre subiect. Astfel parintele poate corecta anumite informatii
asimilate gresit si poate veni cu noi informatii in completare.

In lipsa mamei, tatal cum ar trebui sa procedeze?

In aceste cazuri, misiunea tatalui este intr-adevar una mai dificila,
dar nu imposibila. Un tata singur se poate documenta si ii poate explica
fiicei prin ce urmeaza sa treaca in etapele de dezvoltare. Insa exista
si varianta ca tatal sa consulte un medic specialist sau o prietena de
familie in care fetita sa aiba incredere care sa o informeze si sa o
invete pe fiica sa despre transformarile care apar la aceasta varsta,
adesea aceasta cale fiind mai confortabila pentru amandoi.

Sunt cazuri in care fetele si-au inceput viata sexuala la indemnul prietenelor

Ce le-ati spune tinerelor care isi incep viata sexuala mult prea devreme?

Le inteleg curiozitatile, manifestarea instinctelor. Cu toate acestea,
as vrea sa le avertizez pe tinere ca ar fi minunat sa constientizeze
motivul real pentru care fac pasul de a-si incepe viata sexuala. Am
intalnit prea multe cazuri in care fetele si-au inceput viata sexuala la
indemnul prietenelor, colegelor sau pentru a fi in pas cu moda de la
scoala, pentru a nu se simti inferioare fata de alte fete care bravau cu
experientele lor sexuale.

Sunt cazuri in care fetele fac pasul
la presiunea iubitilor, de teama sa nu ii piarda pe acei baieti sau ca
semn de revolta si protest fata de interdictiile parintilor.

Este pacat ca o experienta placuta, naturala sa se transforme intr-un
act mecanic, intr-o moneda de schimb pentru a tine o relatie. Daca aveti
rabdare si descoperiti sexualitatea ca parte care va intregeste
feminitatea, actul intim va avea o nota pozitiva, de legatura deopotriva
fizica si emotionala cu partenerul.

Daca fiica (minora)
si-a inceput viata sexuala, iar mama descopera singura asta, fara a fi
anuntata de fiica sa, cum ar trebui sa procedeze?

Mama
trebuie sa dovedeasca mult calm, tact si rabdare. Ar fi nimerita
initierea unei discutii deschise despre viata sexuala, in care mama sa
ii propuna natural sa vorbeasca. In nici un caz nu este indicat ca mama
sa ii reproseze pe ton acuzator fetei ca i-a ascuns acest lucru.
Prin intrebari calme de genul :”Mi-ai zis ca te intalnesti cu X. Stiu ca
la varsta voastra sunteti curiosi si poate chiar ati inceput sa
experimentati. As vrea sa iti fiu aproape, sa vorbim despre temerile
tale, despre intrebari, sa iti spun poate si eu cate ceva…”

In
astfel de cazuri, deblocheaza cu succes tensiunea daca mama
impartaseste din experienta ei cu franchete si umor. Zambetele
detensioneaza atmosfera.

Daca mama a aflat intr-un fel intruziv
(a umblat in lucrurile, agenda, jurnalul fetei), deja intram intr-o alta
sfera a discutiei. Este nociv ca parintele sa incalce intimitatea
copiilor si risca sa le piarda iremediabil increderea.

Daca insa
a aflat ca fiica si-a inceput viata sexuala de la o terta persoana,
recomand ca mama sa vorbeasca deschis despre aceasta descoperire facuta
prin intermediari si sa initieze o discutie despre retinerile fiicei de a
vorbi deschis cu ea. Sunt diverse motive pentru care tanara se poate
ascunde, iar deschiderea mamei ar putea sa ii inlature orice jena sau
disconfort care au impiedicat-o sa poarte de la inceput un dialog
sincer.

Nu exista o varsta standard pentru a merge la ginecolog

La ce varsta ar trebui mama sa-si incurajeze fiica sa mearga la medicul ginecolog?

Nu exista o varsta standard pentru a merge la ginecolog. Prima vizita
se face imediat dupa inceperea vietii sexuale. E bine sa ajunga insa la
consult si fetele care nu au inceput activitatea sexuala, dar care au
dereglari de menstruatie ori probleme de genul durerilor ovariane.

Dupa inceperea vietii sexuale se apeleaza la ginecolog in cazul
oricaror simptome si dereglari ale secretiilor si ciclului menstrual.
Este bine de stiut ca multe dintre afectiuni sunt asimptomatice, iar,
netratate la timp, pot conduce la complicatii ori boli mai grave.

In acest sens este recomandata vizita la ginecolog cel putin o data pe an.

Cum ar trebui sa reactioneze o mama atunci cand descopera ca fiica (minora) e insarcinata?

In primul rand, este evident ca mama va trece printr-un soc, va fi
cuprinsa de un val de emotii contradictorii si e nevoie sa isi ia cateva
clipe pentru a se linisti si a procesa adecvat informatia. Pentru orice
parinte, aflarea vestii ca fiica sa este insarcinata, minora fiind,
produce un dezechilibru.
Nu va invinovatiti pentru ca prima reactie este de soc, de uimire.
Important este sa va luati cateva clipe pentru a va recapata calmul. Mai
apoi, cu luciditate, este momentul sa va ocupati de analizarea corecta a
situatiei in care va aflati.

Este necesar sa fiti deschisa si
empatica, sa constientizati ca si fiica dumneavoastra este confuza, iar
acum are nevoie doar de intelegere. In aceste momente, fata este adesea
cuprinsa de frica si se bazeaza pe sprijinul dumneavoastra pentru a
depasi aceasta cumpana din viata ei.

Fiti convinse ca
debusolarea fetei este o pedeapsa suficienta in aceste clipe, in
consecinta recomand mamelor sa evite sa puna si mai multa presiune acum
tipand, judecand, certand.

Primul pas este acela de a afla in
cate saptamani este sarcina. Indicat ar fi sa mergeti la un control
medical pentru a afla mai multe date despre sarcina, despre
eventualitatea unor afectari ale fatului. Din acest punct se ramifica
doua posibilitati: sarcina este inca mica sau a depasit trei luni.

Daca sarcina este inca mica exista posibilitatea luarii in calcul a
unei intreruperi de sarcina. Consider ca mama impreuna cu fiica ar fi
bine sa poarte o discutie matura, corecta, lucida, realista privind
avantajele si dezavantajele pastrarii sarcinii, posibilitatile cresterii
unui copil, consecintele asupra intregii familii derivate din venirea
pe lume a unui copil.

Sunt situatii in care cele doua, mama si
fiica, pot concluziona ca acest copil poate fi pastrat si urmeaza sa se
adapteze treptat pentru a astepta acest copil cum se cuvine.

Daca optiunea este pentru avort, vreau sa punctez ca intreruperea de
sarcina reprezinta un moment critic in viata oricarei femei si adesea se
constituie intr-o trauma. Dincolo de trauma fizica, nu este de neglijat
cea emotionala. De foarte multe ori femeile care trec printr-o
experienta de acest gen isi reprima tristetea ori vinovatia, neaga orice
efect emotional si din pacate simptomele „doliului nefacut” apar
mascate in depresii care aparent nu au nici o cauza.

Subliniez
ca mama fetei este un suport moral, emotional pentru fiica sa care alege
pana la urma avortul. Atitudinea „Mergem, facem asta si nu mai vorbim
niciodata” este nesanatoasa psihologic, este blocanta, dureroasa pentru
fata.

In cazul in care sarcina este prea dezvoltata, tanara si familia ei
sunt pusi in fata adevarului implacabil si adecvat – sa accepte treptat
schimbarea. Este normala trecerea prin toate etapele unui soc: negarea
(in care nici nu realizezi ce se intampla, faza „asta nu mi se intampla
mie”), furia („de ce mie?”, „de ce eu?”, faza in care cauti vinovati
pentru ceea ce ti se intampla), negocierea (genul de targuire cu
Dumnezeu, implorand, oferind la schimb), depresia (cand durerea este
coplesitoare; cel mai adesea apare frustrarea, neputinta, mila de sine,
deplangand pierderea sperantei, viselor si planurilor de viitor),
acceptarea (exista o diferenta intre resemnare si acceptare.

Este vorba despre acceptarea situatiei cu adevarat, nu doar de a o
suporta mai usor, de a accepta ca lucrurile astea se intampla, ca viata
merge mai departe. De cele mai multe ori aceasta este etapa cea mai
dificila, dar si cea mai inteleapta. Pledez pentru faptul ca abandonul
nu este o solutie intrucat reprezinta o uriasa trauma atat pentru copil,
cat si pentru mama care isi indeparteaza copilul.