Rolul tatalui in dezvoltarea individuala

Relatia cu parintii poate fi vazuta ca un prim canal prin care energia se revarsa inapoi cand se loveste de piedici si, astfel, reactiveaza continuturi psihice de mult uitate ale copilariei. Asa se intampla intotdeauna atunci cand omul da inapoi in fata unei dezamagiri sau a cuteazantei unei decizii de prea mare anvergura, energia care se acumuleaza pentru rezolvarea sarcinii se reversa inapoi si umple din nou vechile albii ale raului.
De exemplu, cel caruia, intr-un mod descurajant, norocul
nu-i surade in dragoste se intoarce la surogatul prieteniei exaltate sau
la religiozitatea figurata; iar daca cel dezamagit este nevrotic,
atunci merge si mai mult in trecut, recurgand la relatiile din
copilarie, neabandonate niciodata in totalitate: la relatia cu tatal si
cu mama.

Alaturi de mama, tatal are intotdeauna o
influenta deosebita asupra configurarii destinului copilului sau.
Influenta lui este de o natura specifica si este tipic diferita de cea a
mamei.
Miotologia greaca antica a creatiei ne aduce in prim plan o
fateta dura si abuziva a paternitatii. Astfel, este scoasa in evidenta
problema evolutiei de la stadiile infraumane, la cele umane, inspre
umanizarea instinctelor:
– Cronos, care isi trimite propii copiii inapoi in pantecul care i-a nascut;
– Uranos isi devora propriii copii, punand in joc o data cu devorarea si ecuatia de care ii era frica, aceea de a nu fi ucis de ei
– Oedip
este primul care, dupa ce savarseste incestul biologic, si-l asuma si
pleaca inapoi in lumea zeilor pentru a duce constiinta omenirii un pas
inainte.
Relatiile arhetipale de tipul tatal tiranic si devorator
apar in contextul disjunctiei din cuplul parental unde rolul femininului
maternal este eclipsat si exclus. Warren Colman, demonstreaza ca acest
lucru isi are originea intr-o defensa omnipotenta impotriva dependentei
infantile de mama. Eliberarea cu succes de tirania tatalui cere
restaurarea reciprocitatii intre cuplul intern, imagoul matern si
imagoul patern.
In epoca moderna, mai cu seama incepand cu anii ’70,
apare o schimbare, o transformare in constiinta de sine a barbatului: nu
mai este stanjenit sa fie perceput ca sensibil si nesigur, ii este mai
putin teama sa-si expuna sentimentele si simtirile si, implicit, vrea sa
joace un rol mai activ in cresterea copiilor.
In anii 1980,
psihanalistul James Herzig a introdus termenul “foame paternala”, foame
de tata prin care descrie starea psihica a copilului care a fost
deprivat de tata de-a lungul perioadelor si fenomenelor implicate de
divort, separare, moarte.
Cercetari si mai recente au relevat si
situatia psihica a copiilor ai caror tati sunt fizic prezenti, dar din
punct de vedere psihologic sunt fie distanti, fie inadecvati.
Copiii astfel afectati, mai ales fiii dar si fiicele, au avut probleme mai tarziu in 4 domenii existentiale:
–
modul in care stiu sa aiba grija de altii, in sensul ca le-a fost greu
sa dea altora ceea ce nu au primit ei insisi (de ex. in rolul de
parinte);
– capacitatea de a fi apropiat sau intim cu alt barbat sau
alta femeie – datorita unui tata distant sau neimplicat, copilul va
prelua acest model de comportament pentru propria sa masculinitate, ceea
ce va influenta felul cum va reactiona si ce va face in compania
altora;
– probleme de agresivitate
si afirmare personala – multi subiecti delincventi sau rebeli arata
absenta unui tata sau a relatiei cu el; agresivitatea deschisa sau
ostilitatea unui copil poate beneficia de relatia cu un tata care il
invata limitele; acest lucru desigur poate fi preluat si de mama.
– dificultati in a se realiza si stapani lumea si existenta (dificultati in a sesiza si gestiona sensurile, ordinea lumii etc).
In
prezent exista un numar mai mare de barbati care au un rol mult mai
activ in functia de tata (desi este greu sa dai ceea ce nu ai primit).
Este
foarte important ca acestia sa-si constientizeze si sa-si rezolve
sentimentele tulburi, neclare, trairile din propria sa copilarie (dureri
adanc ingropate, frustrari, manie) astfel incat acestea sa nu
interfereze negativ cu dorinta sincera a tatalui de a fi un parinte bun.
Initial, in procesul de formare al psihismului subiectiv, identitatea este fuzionata cu a mamei.
Erick Neumann demonstreaza cu material mitologic, dar si cu date clinice si denumeste aceasta perioada stadiul uroboric.
Datele
din neurostiinte indica, de exemplu, ca in perioada intrauterina visele
mamei cresc de doua ori cantitativ si, de asemenea, ca visele mamei
sunt si visele copilului; psihologia inconstienta a mamei, reglarile
compensatorii care se produc la acest nivel sunt traite ca atare, in
imagine, de catre psihismul copilului.
De la 6 luni inainte devine
importanta sarcina de a elibera eul (sentimentul de a fi ceva separat de
mama si exterior). Acest proces antreneaza normal o mare cantitate de anxietate si ambivalenta de separare, pentru ca o parte din psihic
ar prefera sa ramana in fuziunea uroborica cu mama. Impulsul spre
individuare este natural si puternic (Jung echivaleaza in plan simbolic
cu interdictia incestului).
Acest proces de individuare este grabit
si usurat cand exista un tata ca alternativa catre care se poate misca
eul, cu care poate interactiona. Aceasta calitate de alteritate indica
un rol implicit al existentei tatalui – outsider ce ajuta la spargerea
sau ruperea legaturilor si simbiozei cu mama.
Tatal reprezinta altceva decat mama. Mama este cunoscutul, apropierea, fuziunea, securitatea.
Tatal
ajuta la a da un sens al eului care nu va mai fi legat doar de trupul
mamei. In context, noua experienta se retine ca traire a constiintei de
sine, a aventurii si cresterii, a dimensiunii spirituale.
Deci tatal
joaca un rol important in a ajuta psihicul individual sa obtina o
identitate separata si distincta de cea a mamei in procesul de definire a
unui eu individual.