Agresivitatea diseminata prin mijloacele media

04/10/2013 în psihiatrie, psihologie

agresivitate mass media mediaAșezat comod în fața televizorului, la știrile de
seară, un individ poate afla pe rând despre moartea unui copil într-un
incendiu, despre explozia unor bombe în Boston, despre succesul României în
domeniul transplanturilor de cord, despre eșecul unei echipe italiene de
fotbal, despre succesul unei cântărețe în vogă sau despre deschiderea unei
clinici de psihiatrie pentru câini în Florida. Pe scurt, suntem saturați de
informații.                 Televiziunea
ne trimite într-un colț de lume oarecare, impunându-ne prin camerele de luat
vederi, să ne îndreptăm privirea spre anumite teme, în funcție de informațiile
avute la dispoziție, de hotărârile luate în redacție sau de contractele
publicitare.

       În
fața acestui spectacol continuu și alert, noi înșine ne schimbăm. Experimentele
au arătat că, în momentul în care informația este prezentată prea rapid,
creierul uman are tendința să o considere tot mai mult adevărată, fără a-i pune
la îndoială veridicitatea. Mass-media ne supraîncarcă creierul cu informații, încât
nu le mai punem la îndoială. Astfel, ne formăm o imagine ireală despre lume.
Acest fenomen este numit „sindromul lumii
rele”
, deoarece buletinele informative dau prioritate crimelor, violurilor,
accidentelor, războaielor, incendiilor, atentatelor, catastrofelor naturale,
grevelor. Așadar, cu cât un cetățean consumă o cantitate mai mare de media, cu
atât imaginea sa asupra lumii este mai întunecată.

          Percepțiile
eronate, distorsiunile și iluziile se înmulțesc, ajungând în felul acesta să
dezvoltăm convingeri eronate asupra unor informații. Este posibil să fi devenit
dependenți de media, ajungând să avem nevoie de o doză regulată de imagini și
sunete comprimate pentru a ne simți bine, dar îngrijorător devine faptul că
persoanele mari consumatoare de televiziune se instalează în fața televizorului
pentru a nu se mai gândi la problemele de zi cu zi, ceea ce ne face să ne punem
întrebarea dacă mass-media a început să înlocuiască gândirea.

          Când
realizăm activități autonome, creierul produce imagini care se succed după un
scenariu care ne este propriu, destinat rezolvării unor probleme. Această
activitate proiectivă, numită simulare
mentală
, structurează fiecare dintre acțiunile noastre, dar, atunci când
privim la televizor nu participăm la elaborarea imaginilor, deci nu ne punem la
lucru imaginația, intrând într-o pasivitate nediferențiată.

          Lectura
presei scrise este mai puțin subiectul acestor devieri pe care creierul le
produce din imaginile mentale plecând de la cuvinte. Radioul se află la mijloc:
creierul poate produce imagini mentale plecând și de la cuvintele auzite, dar
nu poate alege ritmul formării acestora, care este dictat de ritmul
elocuțiunii.

          Vom
dispune la nivelul conștiinței o acumulare de imagini despre un eveniment sau
fenomen și vom considera, conform euristicii
disponibilității
, mai probabil acel eveniment sau fenomen. Când mass-media
ne copleșește cu imagini, reportaje și articole despre un eveniment posibil, ne
este ușor să găsim moduri în care acesta s-ar putea intâmpla și ajungem să credem
inconștient, creierul interpretând această ușurință de reprezentare drept o
probabilitate importantă ca evenimentul să se producă. Acumularea de mărturii,
de exemplu, are un rol important în acest sens.

          Omniprezența
scenelor de violență determină anumite persoane să-și reprezinte lumea ca fiind
un loc periculos. Acestea încep să aibă convingerea că pericolul le pândește,
că vor fi victimele unei agresiuni și că nu este recomandat să iasă din casă.
Această viziune distorsionată a lumii a fost studiată de psihologul american
George Gerbner, în 1970, și poartă numele de „sindromul lumii rele”[1].
După Gerbner, televiziunea constituie o rețea de simboluri și de personaje
aparte, relativ independente de realitatea exterioară, astfel cufundându-ne în
această lume ne obișnuim cu o doză anormal de ridicată de anxietate și violență[2].

          Cei
mai mari consumatori de informație dezvoltă adesea o percepție exagerată a
nivelului real de violență în societate, a numărului de crime, de furturi, de
agresiuni și de violuri.



[1] George Gerbner și-a întrebat voluntarii câte ore pe zi se
uită la televizor, cerându-le apoi să estimeze probabilitatea, de a fi victimă
a unei agresiuni pe stradă.  A constatat
că persoanele care se uită mai mult de patru ore pe zi la televizor, estimează
această probabilitate la 50%, în timp ce probabilitatea reală este de 1%.

[2] Studiile au arătat că un tânăr de 16 ani din S.U.A. a asistat, în
medie,  la circa 200.000 de acte de
violență televizată și la aproximativ 30.000 de crime

Cantitatea mare de scene violente din filme sau din
știri, par a exercita un efect de
stimulare
asupra tinerilor. Studiile au arătat că există o
proporționalitate directă între cantitatea de emisiuni violente vizionate de
copil și gradul de violență manifestat în viața reală, lucru valabil chiar până
la vârsta maturității. S-a demonstrat că băieții care au fost expuși la un
număr mare de emisiuni violente, au în jurul vârstei de 30 de ani, în general,
un cazier judiciar mai încărcat.

          Alte
experimente au arătat că în urma vizionării unui film violent, o persoană are o
tendință mai pronunțată de a atribui intenții negative celuilalt. Acest tip de
imagine mentală amplifică riscul apariției unui comportament agresiv spontan,
în cazul acestei persoane. Aceste experimente subliniază fenomenul „incitării la violență”, ceea ce
înseamnă că emisiunile sau filmele violente dau naștere la gânduri a căror
tematică este violența.

          Vizionarea
regulată a unor programe violente produce o adevărată desensibilizare emoțională a privitorilor. Mecanismele fiziologice
și psihologice care instalează violența pe firul consumist al televiziunii sunt
foarte bine cunoscute. Este de așteptat ca violența televizată să sfârșească
prin a se insinua în comportamentele tinerilor care consumă în mod exagerat
astfel de programe.

          Mass-media
favorizează, în anumite cazuri, comportamentele violente prin trei procese: incitarea la violență (descoperim „cum
funcționează asta”), desensibilizarea
( resimțim un dezgust din ce în ce mai mic față de scenele violente și începe
să ne placă) și aderarea ( ne
identificăm cu un personaj pozitiv și violent).

          Informația
contează mai puțin, modul în care este prezentată face diferența. Reacțiile
publicului sunt dictate direct de tonul
emoțional
folosit de mass-media. Manipularea de a direcționa gândirea spre
sfera emoțională activează scheme de tratare a informației care nu favorizează
reflecția rațională.

În decursul ultimilor ani s-a conturat
o evoluție a temelor de politică internă, odată cu apariția în forță a temelor
legate de securitate și ordine socială. O astfel de evoluție poate fi
interpretată în lumina creșterii amenințării terorismului și a felului în care
aceasta este reflectată în mass-media, ceea ce a dus la manifestarea automată a
dorinței de ordine și de eliminare a oricărei forme de delincvență, imediat ce
simțim o nouă amenințaefect este provocat de efectele deosebite pe care le
are teroarea în mintea publicului. De aceea indivizii își exprimă puternic
nevoia de ordine socială, inclusiv în domeniile care nu au nici o legătură cu
amenințarea teroristă.

          În
ceea ce privește mass-media, avem tendința să reținem informația care merge în
direcția prejudecăților, preferințelor și convingerilor noastre inițiale.
Fenomenul numit „expunere selectivă la
informație”
se manifestă în diferite domenii. Acest fenomen explică de ce
rareori ne schimbăm opinia, atunci când citim presa, pentru că suntem atenți cu
precădere, la ceea ce ne confirmă părerile și mai puțin la ceea ce le-ar putea
contrazice. Ziarul, radioul și canalele TV ar putea fi tentate să propună
publicului informații care le confirmă convingerile, știind că acești
consumatori vor avea o tendință scăzută de a citi informații contradictorii.
Sociologul Joseph Klapper[1],
mare specialist în comunicarea de masă, era de părere că mass-media nu
cizelează opinia oamenilor, ci mai degrabă le întărește convingerile inițiale.

          Așa
numitul fenomen al distanței față de
victimă
indică faptul că importanța acordată de către mass-media victimelor
unei drame depinde de distanța care le separă de telespectator, ascultător sau
cititor. Conform mecanismului psihologic denumit infra-umanizare, suntem mai
puțin sensibili la nefericirile celor care aparțin unor culturi îndepărtate.
Uneori, însă, la televizor distanța față de victimă poate fi una rasială[2].

          Ființa
umană nu-și distribuie empatia fără consimțământ. Cu cât victimele sunt
percepute ca fiind apropiate, cu atât simțim că ne privește. Informația oferită
are drept principal obiectiv suscitarea emoțională a publicului, mai degrabă
decât transmiterea unor informații despre lume.

          În
redacțiile ziarelor se știe că ororile atrag cititorii. Categoria de presă
adresată marii mase de cititori, apelează la un fond de voaierism și chiar de
cruzime, care se poate manifesta în fiecare dintre noi. Acest fond poate
rezulta și din legătura care există între plăcere și suferință, în interiorul
creierului uman.

          Efectul catharctic ar fi caracteristic
consumului cultural in general. În viața cotidiană oamenii sunt confruntați cu
diverse situații frustrante care pot provoca alunecarea in acte de violență, de
agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste frustrări prin
“participare simbolică”, imaginară la scenele de violență si la actele de
agresivitate. Programele de violență ale televiziunii pot constitui un suport și
un mijloc de eliberare al indivizilor, de inclinații si tentații agresive.
Unele investigații arată că televiziunea este mai eficace sub acest aspect
pentru oameni din medii sociale mai modeste; cei din categoriile sociale mai
favorizate au la dispoziție o gamă mai largă de mijloace pentru a se realiza și
a se elibera de frustrări și pulsiuni agresive.

          Tinerii
pot ajunge să creadă că violența este singurul mijloc de a-și rezolva conflictele.
Modelul spectacolului violenței se extinde in toată lumea.
Ceea ce este deosebit de important este modul în care este
prezentată violența în programele televiziunii. Violența prezentată ca justificată (de exemplu, legitima
apărare) poate spori probabilitatea comportamentelor agresive și de asemenea,
când violența aparține unui personaj preferat, erou luat ca model. În general,
când personajele agresive sunt prezentate ca modele de comportament, ele pot
deveni o sursă de încurajare a agresivității, mai ales în cazul copiilor si
adolescenților aflați mereu în căutare de modele. Pentru ca agresivitatea
“stimulată” prin mediatizare să se manifeste trebuie să apară și ocaziile
potrivite pentru ca individul să-și arate „performanța” prin violență. De asemenea,
deprinderea violenței prin media presupune anumite caracteristici si trăsături
psihosociale ale receptorilor și depinde de apartenența acestora la anumite
grupuri și medii sociale. Comunicatorii trebuie să manifeste și ei reținere în
ceea ce privește prezentarea ca „model” a personajelor violente[3].

          Teza efectului de intărire al media susține
că personajele și mesajele violente nu fac decât să actualizeze și să
întărească pulsiuni și tendințe agresive existente la indivizi, în funcție de
felul în care au fost educați și socializați. Se pare ca mai înclinate spre
agresivitate și preluarea mesajelor violente sunt persoanele care suferă de un
deficit de stabilitate afectivă și socială, precum și cele mai puțin integrate
în mediul lor. În concluzie, conform acestei teze, mass-media nu creează
agresivitate și mai ales nu determină schimbarea atitudinilor și
comportamentelor în direcția agresivității. Ele pot, în anumite cazuri, să
actualizeze tendințe deja existente. Efectul de suscitare a violenței nu depinde
atât de mesaj cât de alți trei factori: 1.
Structura personalității subiectului; 2. Situația în care se află; 3. Grupurile
de apartenență și de referință ale subiectului
.



[1] www.
timeshighereducation.co.uk

[2] Shanto Iyengar și Kin
Hahn,  de la Universitatea Stanford și de
la Universitatea din California (2007), au cerut unor voluntari să vizioneze
reportaje consacrate dezastrelor provocate de uraganul Katrina în New Orleans,
în 2005. O parte a acestora au vizionat un reportaj consacrat unui american alb
care încerca să-și construiască casa în mijlocul unui câmp de ruine, iar
cealaltă parte priveau același reportaj, unde, de această dată era filmată o
persoană de culoare care încerca să-și construiască casa. La sfârșitul
vizionării, voluntarii au completat un chestionar pentru a indica ce ajutor
financiar erau gata să ofere victimelor uraganului și în ce măsură considerau
că guvernul s-a ridicat la înălțimea situației pentru a veni în ajutorul
sinistraților. Voluntarii care au văzut reportajul despre victima albă au
arătat o mai mare dorință de a ajuta, decât cei care au vizionat reportajul
despre victima de culoare. Pentru acest experiment voluntarii au fost aleși din
partea cea mai „liberală” a electoratului din S.U.A., angajată în general
într-o politică pentru egalitatea rasială. Experimentul arată cât de mult
diferă uneori reacțiile noastre, expuși fiind la mass-media, de idealurile pe
care pretindem că le apărăm.

[3] www.didactic.ro.

O distincție ce trebuie făcută este cea dintre
violența reală (violența străzii) – care este reprodusă de media (în
actualități, reportaje etc.) și care, în mod firesc, apare ca scandaloasă,
trezind repulsie și reprobare – și violența ficțională care, din modul în care
este prezentată și integrată în universul ficțional nu mai apare drept ceva
“scandalos”. În ficțiuni (seriale, filme polițiste etc.) violența este
integrată în logica narațiunii apărând ca un fapt normal. Numeroși critici
consideră că este inacceptabil modul în care violența este înscrisă într-o
logică ficțională care o legitimează (valorizează). Pericolul apare atunci când
se face din violență o „valoare” și este promovat un model de civilizație în
care violența se prezintă ca o componentă justificată, banală sau chiar
normală. Alte analize atrag atenția asupra faptului ca violența mediatizată
devine nefastă printr-un efect cumulator,
este un proces ale cărui efecte nu sunt direct vizibile și imediate. Influența
acesteia poate fi puternică și chiar catastrofală asupra celor aflați într-o
stare de rezistență psihologică, morală și socială redusă (inocenți, fragili,
izolați, aflați în dificultate etc.). Efectele pot consta adeseori în tulburări
psihice, nu în mod necesar în comportamente violente. Nu puțini sunt insa aceia
care susțin punctul de vedere opus (ei sunt sceptici în ceea ce privește
efectele violenței „reprezentate”). Faptele delincvente ar avea alte cauze
decât filmul sau televiziunea. Copiii și tinerii, ca să nu mai vorbim de
adulți, sunt capabili să facă deosebirea dintre „spectacol” și „realitate” la
nivelul ideilor și comportamentelor (Klapper, J., 1960).

           Numeroși cercetători au încercat să definească
violența pentru a ghida studiile asupra conținutului violent al mass-media.
Ceea ce o persoană consideră violent, s-ar putea să nu fie considerat la fel de
o altă persoană, și modul în care imaginile violente afectează pe cineva
variază de la o persoană la alta. 

Lasă un răspuns

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

Sari la bara de unelte