Activitate

Mi se pare de mare ajutor perspectiva aceasta atat pentru copiii, adolescentii si adultii pasionati de jocurile video, dar mai mult pentru cei care sunt persoane importante in viata celor de mai inainte si au o critica caustica la adresa petrecerii timpului in mediul virtual.Ma gandesc la sintagma „copilul – simptom al familiei” si conectand-o cu faptul ca jocul este in mod preponderent asociat cu varsta copilariei si a cautarilor infantile, dar serioase, iar unii adulti joaca jocuri, putem macar sa ne gandim ca la o ipoteza de lucru, ca exista „adulti – simptom al mediului social”? Sunt convins ca pe cat este de indreptatita perspectiva aceasta, pe atat este necesar ca cei care traiesc in „siajul” impatitmitilor de jocurile video sa intre in „barca” jucatorului pentru a-l intelege, ghidat fiind de un astfel de articol. In final am doua intrebari: 1. Cum se termina un joc care nu are sfarsit? 2. Carei nevoi ii raspunde trecerea de la jocurile cu sfarsit la cele fara sfarsit?